Niciodată nu pare a fi destul

N-ai uneori senzaţia că tot ceea ce faci e degeaba? Că ai muncit cât ai putut de mult pentru ceva şi chiar dacă ai obţinut ce voiai, nu te satisface deloc gândul ăsta şi probabil realizezi că ai fi putut trăi foarte bine şi fără aia?
Eu întotdeauna trec prin asta. Stres, nervi, exasperare, pentru nişte lucruri care poate par la un moment dat importante, dar după ce le obţin, îmi scade interesul faţă de ele, probabil singurele momente în care mă bucur de ce am realizat sunt chiar atunci când am reuşit, eventual şi peste câteva zile, în funcţie de ce am făcut. Totul este trecător, dar nimic nu este degeaba. Am ajuns la concluzia asta zilele trecute, când sorbeam nişte cafea dintr-o cană veche de vreo 10 ani, pe care mi-a cumpărat-o mama de la o tarabă a unor ţigani, de prin centrul Braşovului. Pe vremea aia nu era atât de strictă fiscalitatea, şi ideea că era necesar un bon fiscal la fiecare vânzare a unui produs era un fel de mit, o glumă pentru ţiganii afacerişti. Comerţul ilegal tot nu a dispărut, dar s-a diminuat; în fine, beam eu nişte cafea şi mă uitam pe geam cum ningea, fapt care mă linişteşte într-o oarecare măsură şi îmi lasă imaginaţia să iasă la o plimbare prin minte.
Mă gândeam cum ar fi o iarnă fără zăpadă. Patetică, nu? Nu îţi oferă nimic straturile groase de omăt atunci când îţi invadează curtea şi trebuie să le dai la o parte ca să poţi trece dintr-un punct în altul. Ideea este alta: noi oamenii avem tendinţa de a aprecia foarte mult ceea ce ne încântă vizual, şi de a întoarce privirea atunci când vedem ceva urât. Nu poate nega nimeni faptul că zăpada face parte din categoria lucrurilor frumoase. Atunci când vezi ceva frumos, ai vrea să îl ai. Realizezi la un moment dat că, în afară de frumos, acel lucru nu este nimic altceva. Ne spunem întotdeauna că vrem mult, şi mai mult, dar nu realizăm faptul că ne dorim totul. Niciodată nu par a fi destule lucrurile pe care le deţinem, de aceea suficientul devine insuficient, îşi măreşte în permanenţă graniţele fără ca noi să realizăm neapărat acest lucru. Suntem nişte animale înfometate, dar hrana noastră nu este reprezentată prin carne, fructe sau legume, ci prin putere, satisfacţie de sine şi un fenomen pe care îmi place să îl numesc "uciderea caprei vecinului", adică invidie.
Are vreo legătură asta cu subiectul pe care l-am abordat iniţial? Păi da, are. Ne dorim întotdeauna mai mult şi nu avem o limită asupra propriei voinţe. Asta poate fi extraordinar sau groaznic, în funcţie de cum priveşti lucrurile. Putem reliza orice ne dorim, atâta vreme cât luptăm pentru asta. Problema e că niciodată nu ne satisface o reuşită, oricât de importantă ar fi ea, şi ne actualizăm "ţelurile", făcându-le din ce în ce mai greu de realizat. Nu trebuie să luptăm atât de mult pentru a ne bucura de viaţă. Toate aceste reuşite vor fi întotdeauna acompaniate de eşecuri, pe care probabil le vei regreta mereu. E foarte interesant cum reflectăm mereu asupra momentelor neplăcute pe care le-am trăit şi nu ne aducem aminte aproape deloc de cele frumoase.
Ceea ce am vrut eu să spun prin post-ul acesta e că nu trebuie să luptăm pentru nişte lucruri de care probabil nu vom beneficia niciodată, în schimb să ne urmărim pasiunile, până acum probabil ţi-ai dat seama care sunt, mai trebuie doar să ai voinţă, nimic nu poate da roade imediat. Cu toate asta, nu te axa doar pe pasiuni: relaxează-te din când în când, îndrăgosteşte-te, găseşte-ţi prieteni de încrdere şi simte-te bine. Dacă tot îţi bate inima, trăieşte.