Un hobby

Am probleme cu încrederea. Nu am niciodată siguranţa că îi pot spune unei persoane absolut tot ce gândesc, pentru că mintea mea, atunci când funcţionează, generează o mulţime de idei pe care lumea le-ar considera aberante, inutile poate, datorită faptului că sunt neobişnuite. Reconosc, de multe ori îmi este teamă de foarte probabilele reacţii negative din partea individului cu care port o conversaţie, aşa că mă limitez să spun doar esenţialul, fără vreun cuvânt sau două în plus. Numărul de persoane care mă consideră un ciudat din această cauză creşte îngrijorător de repede, dar nu eu sunt cel care se îngrijorează (nu-mi pasă de acest aspect), ci societatea în general, şuşotind pe la spatele meu "vai săracul, ce prost e".

În internet găsesc un refugiu împotriva acestor oameni răi care "îmi vor doar binele", mă simt mai deschis, cu toate că stau închis în cameră, şi simt că vă pot împărtăşi rezultatele unui hobby de-al meu, photoshop-atul, pe care îl practic de câţiva ani şi sunt un "self-made-man" în domeniu, am învăţat singur să folosesc programul. Bineînţeles, nu ştiu să îl folosesc pe deplin, încă învăţ, dar ideea e că nu sunt un începător. 

Aici sunt câteva exemple de poze editate de mine, în vremuri de plictiseală acută:

Dacă aceste porcărioare v-au provocat cel puţin un început de rânjet, înseamnă că merită să le continui fabricarea. 

Niciodată nu pare a fi destul

N-ai uneori senzaţia că tot ceea ce faci e degeaba? Că ai muncit cât ai putut de mult pentru ceva şi chiar dacă ai obţinut ce voiai, nu te satisface deloc gândul ăsta şi probabil realizezi că ai fi putut trăi foarte bine şi fără aia?
Eu întotdeauna trec prin asta. Stres, nervi, exasperare, pentru nişte lucruri care poate par la un moment dat importante, dar după ce le obţin, îmi scade interesul faţă de ele, probabil singurele momente în care mă bucur de ce am realizat sunt chiar atunci când am reuşit, eventual şi peste câteva zile, în funcţie de ce am făcut. Totul este trecător, dar nimic nu este degeaba. Am ajuns la concluzia asta zilele trecute, când sorbeam nişte cafea dintr-o cană veche de vreo 10 ani, pe care mi-a cumpărat-o mama de la o tarabă a unor ţigani, de prin centrul Braşovului. Pe vremea aia nu era atât de strictă fiscalitatea, şi ideea că era necesar un bon fiscal la fiecare vânzare a unui produs era un fel de mit, o glumă pentru ţiganii afacerişti. Comerţul ilegal tot nu a dispărut, dar s-a diminuat; în fine, beam eu nişte cafea şi mă uitam pe geam cum ningea, fapt care mă linişteşte într-o oarecare măsură şi îmi lasă imaginaţia să iasă la o plimbare prin minte.
Mă gândeam cum ar fi o iarnă fără zăpadă. Patetică, nu? Nu îţi oferă nimic straturile groase de omăt atunci când îţi invadează curtea şi trebuie să le dai la o parte ca să poţi trece dintr-un punct în altul. Ideea este alta: noi oamenii avem tendinţa de a aprecia foarte mult ceea ce ne încântă vizual, şi de a întoarce privirea atunci când vedem ceva urât. Nu poate nega nimeni faptul că zăpada face parte din categoria lucrurilor frumoase. Atunci când vezi ceva frumos, ai vrea să îl ai. Realizezi la un moment dat că, în afară de frumos, acel lucru nu este nimic altceva. Ne spunem întotdeauna că vrem mult, şi mai mult, dar nu realizăm faptul că ne dorim totul. Niciodată nu par a fi destule lucrurile pe care le deţinem, de aceea suficientul devine insuficient, îşi măreşte în permanenţă graniţele fără ca noi să realizăm neapărat acest lucru. Suntem nişte animale înfometate, dar hrana noastră nu este reprezentată prin carne, fructe sau legume, ci prin putere, satisfacţie de sine şi un fenomen pe care îmi place să îl numesc "uciderea caprei vecinului", adică invidie.
Are vreo legătură asta cu subiectul pe care l-am abordat iniţial? Păi da, are. Ne dorim întotdeauna mai mult şi nu avem o limită asupra propriei voinţe. Asta poate fi extraordinar sau groaznic, în funcţie de cum priveşti lucrurile. Putem reliza orice ne dorim, atâta vreme cât luptăm pentru asta. Problema e că niciodată nu ne satisface o reuşită, oricât de importantă ar fi ea, şi ne actualizăm "ţelurile", făcându-le din ce în ce mai greu de realizat. Nu trebuie să luptăm atât de mult pentru a ne bucura de viaţă. Toate aceste reuşite vor fi întotdeauna acompaniate de eşecuri, pe care probabil le vei regreta mereu. E foarte interesant cum reflectăm mereu asupra momentelor neplăcute pe care le-am trăit şi nu ne aducem aminte aproape deloc de cele frumoase.
Ceea ce am vrut eu să spun prin post-ul acesta e că nu trebuie să luptăm pentru nişte lucruri de care probabil nu vom beneficia niciodată, în schimb să ne urmărim pasiunile, până acum probabil ţi-ai dat seama care sunt, mai trebuie doar să ai voinţă, nimic nu poate da roade imediat. Cu toate asta, nu te axa doar pe pasiuni: relaxează-te din când în când, îndrăgosteşte-te, găseşte-ţi prieteni de încrdere şi simte-te bine. Dacă tot îţi bate inima, trăieşte.

Lume nouă

Îmi petrec prea mult timp analizând structurile umane, poate de-aia îmi aleg cu dificultate persoanele în care să am încredere. Nu pot să port o conversație cu o persoană pe care nu o cunosc sau o ştiu de puțină vreme, pentru că mă tem de reacțiile ei. Prefer să fiu cu un grup de prieteni atunci când îmi este prezentat cineva, pentru că pot discuta între ei şi eu pot afla ce fel de om este respectivul (sau respectiva) din felul în care se comportă în timpul conversațiilor. Nu ştiu de ce, dar am o tendință foarte urâtă de a-mi face o impresie proastă despre oameni la prima întâlnire. Cei care au citit postarea mea anterioară ştiu că şi prima impresie pe care şi-o fac ceilalți despre mine e proastă, singura concluzie pe care o pot extrage de aici fiind că îmi place să mă răzbun. Asta e oarecum şi adevărat şi fals, pentru că nu îmi place să fiu subapreciat, dar, în acelaşi timp, nu îi port pică nimănui, pentru că nu am de ce să fac asta. Există o mulțime de persoane răutăcioase în lume şi consider că nu are rost să mă alătur lor, dar, cu toate astea, tot îmi fac o primă impresie proastă despre aproape oricine, pentru că sunt mereu nepregătit pentru a întâlni lume nouă. E una atunci când te duci obosit la o petrece şi alta când eşti fresh. Foarte rar am acea senzație fresh când vine vorba de cunoscut oameni, vina cea mai mare având-o copilăria mea, pe care mi-am petrecut-o doar în fața unui monitor pătrat de puțini inchi, pătruns de lumile ideale existente doar în acel mediu virtual, şi izolat aproape în totalitate de ceea ce mă înconjura.
Până acum, în toată postarea asta, nu am făcut nimic altceva decât să mă contrazic. Cam aşa funcționează creierul meu, oscilează între mai multe percepții asupra mediului înconjurător, caută varianta cea mai potrivită asupra căreia să se abată şi îmi afişează un 404 aproape mereu.

Ceva despre mine, despre blog

Câteodată simt nevoia să fiu original. Nu îmi iese decât atunci când vine vorba de metode prin care să mă umilesc singur, atunci chiar dau dovadă de o dibăcie nemărginită. Serios, nu cred că a existat până acum o persoană pe care să o întâlnesc pentru prima oară şi să îşi facă o impresie bună despre mine. Dacă sunt nevoit să păstrez o relaţie amicală cu acea persoană, trebuie să mă lupt săptămâni întregi pentru a-i elimina imaginea făcută despre mine în momentul în care ne-am cunoscut. De multe ori, acest lucru se dovedeşte a fi imposibil, pentru că lumea mă consideră un ciudat mai ales după ce ajunge să mă cunoască. În fine, nu mă plâng, măcar mă pot diferenţia cumva de ceilalţi.
Chiar dacă nu îmi face o plăcere deosebită să socializez, câteodată simt nevoia de a-mi deschide gura pentru a pune nişte cuvinte într-o anumită ordine, astfel încât să înţeleagă oamenii ce vreau să fac sau, în unele cazuri, ce mesaj vreau să transmit. Majoritatea cuvintelor spuse de mine sunt interjecţii ("au", "vai"), dar mai am şi unele momente de inspiraţie în alcătuiesc propoziţii cu subiect şi predicat ("Eu mănânc", "Ăla vorbeşte").
Cu toate astea, din când în când, vreau să îmi folosesc talentele pentru a-i uimi pe ceilalţi. Pe lângă faptul că am devenit campion internaţional la aşezarea pe locuri cu gumă de mestecat de fiecare dată când port cei mai buni pantaloni ai mei, am un talent incontestabil de a pierde vremea, atât de des şi de mult încât a început să nu îmi mai pară rău după ea. Visul meu este să ajung explorator pe Google, să vizitez cât mai multe site-uri şi să accesez orice link îmi este pus în cale, să tastez până când îmi voi toci vârfurile degetelor pentru a mă uita ulterior la ele cu mândrie, făcându-le în ciudă tuturor victimelor canibalilor, cărora le-au fost smulse degetele. "Na!", le voi spune eu, "Uitaţi că se puteau obţine degete osoase şi fără ajutorul plasticienilor voştri!".
Am luat o pauză de vreo zece minute după ce am scris asta. Mă tot gândeam dacă să şterg sau nu partea aia, dar o voi lăsa, ca să am un motiv pentru care să mă îngrozesc peste câţiva ani, când îmi voi citi postările. Asta, desigur, dacă voi învăţa să citesc până atunci. Mi-e cam groază totuşi, simt că nu are rost. La cât de repede avansează tehnologia, în mod sigur va exista în vreo 10 ani o aplicaţie care să scaneze orice fel de text şi să ţi-l citească.
La început, nu îmi doream un smartphone. De ce să vreau un telefon mai deştept decât mine, doar ca să îmi arate în permanenţă că îi sunt inferior şi că am nevoie de el oriunde m-aş duce? Da, doar de-aia. Acum am devenit un fel de sclav al notificărilor de pe Facebook, mereu trebuie să le verific şi să postez ceva pentru a le alimenta. Nu pot trăi fără să ştiu că cineva mi-a apreciat o postare sau că e astăzi e ziua de naştere a unor persoane pe care nu le voi cunoaşte niciodată, dar cu care sunt prieten (ce paradox).
Nu ştiu exact care a fost scopul postării, intenţia mea a fiind să vă familiarizez cu felul în care am de gând să continui să scriu pe blogul ăsta de acum înainte, adică lipsit de logică şi degeaba. Dacă există cineva care să aibă răbdarea necesară pentru a termina această mini lectură, îl felicit şi, de asemenea, îl sfătuiesc să îşi facă nişte analize. Nu de alta, dar postările astea sunt cancerigene, poate chiar traumatizante.